Ne place să ne cufundăm în poveștile vieții altor oameni…Oare de ce?

Biografiile reprezintă unul dintre cele mai citite genuri non-ficțiune, potrivit multor sondaje. De ce? Motivul e simplu: se pare că cititorii contemporani se bucură de viețile celebrităților actuale, ale personalităților istorice celebre, precum și ale eroilor – unii dintre ei „mari necunoscuți ai marii istorii”.

Există ceva anume care ne face să ne cufundăm în poveștile despre istoria României?

Biografia e un gen cu o lungă tradiție. Rădăcinile sale datează din antichitate, iar primul autor al acestui tip de lucrări se crede a fi Plutarh. El a fost cel care a perpetuat biografiile unor personaje proeminente ale lumii antice. În timp ce citirea unei biografii începe de obicei de la dorința de a afla adevărul despre cealaltă persoană, aceste tipuri de povești combină în mod egal realitatea și ficțiunea.

După cum demonstrează Anita Całek, specialist în literatură de la Universitatea Jagiellonian din Cracovia, unul dintre principalele motive pentru care citim biografii este dorința de a întâlni și înțelege o altă persoană în spațiul textului, de a empatiza imaginativ cu istoria vieții sale.

În mod sigur așa se explică succesul peste veacuri al unei biografii superbe: „Povestea vieții mele”, a Reginei Maria. Structurată pe volume, „Povestea vieții mele” a Suveranei României reprezintă un „must have” pe lista de lecturi obligatorii, sau pe lista de „lecturi într-o viață”. Cartea scrisă de Regina României (1875-1938) și publicată între 1934 și 1936, alunecă peste granițele dintre textele narative revendicate de genul „biografic” și lasă loc unor inserții de tip jurnal de natură autobiografică.

Istoricii sunt convinși că decizia regelui Ferdinand de a intra în război de partea puterilor aliate a fost influențată de Regina Maria. Războiul a dezvăluit inima curajoasă a reginei și sufletul ei de războinic. Ea intra în toate spitalele și avea grijă de soldați, mulțumindu-le pentru tot ce au făcut pentru țara lor (lucru, de altfel, oglindit și în cartea sa).

În „Povestea vieții mele”, ea a scris că nici măcar Dante nu și-a putut imagina un iad mai teribil decât cel adus de război. Unde suferința, mizeria și agonia se răspândeau peste tot. În ciuda tuturor bolilor și pericolului, Regina a continuat să aducă ușurare soldaților pentru că știa că sprijinul ei este singura lor speranță. Deseori cerută de medici să-și pună mănuși de cauciuc, astfel încât să fie ferită de toate bolile, a refuzat cu amabilitate. Printre multe altele, Regina României a fost numită adesea „Mama răniților” sau „Regina Soldat”.

„Am România în gând, inimă și suflet”, spunea Regina Maria. Este greu să redai frânturi din aceste volume monumentale cu povestea vieții Reginei. Important e că a iubit țara și…Balcicul. Mulți se întreabă cum de a făcut regina „fixația” pentru acest loc, descris de ea în memorii cu „faleze de culoarea argintului” și „peisaje de vis”. Legende perpetuate din gurile rele ale vremii vorbesc despre un prieten misterios, un diplomat poate, care i-ar fi vorbit mai întâi despre locul cu pricina în termeni mai mult decât elogioși. Ceea ce ea avea să numească, după îndelungile discuții cu arhitecții care au conturat palatul, Cuibul liniștit avea să devină aproape o obsesie a relaxării, a îndepărtării de tot și de toate. Și apropo de îndepărtare, tot poveștile țesute în jurul ei și trecute mai departe peste timp aduc vorba despre faptul că Regelui nu îi plăcea faptul că soția sa se descurca foarte bine din punct de vedere diplomatic, mai bine decât el. Unii au văzut în lungile ei călătorii la Balcic un fel de exil pus la cale de rege, pentru a o ține departe de implicarea în viața politică – „domeniu” care ei îi plăcea tare mult și la care se pricepea. Alții au adus vorba și despre o „iubire locală”, un fel de scurtă aventură pe tărâmul Balcicului – din ciclul poveștilor sentimentale des țesute în jurul reginelor lumii.

Farmecul și eleganța înnăscută au făcut-o pe Regină populară în întreaga lume. O jurnalistă i-a spus odată: „Cred că poți obține titlul de cea mai frumoasă femeie din lume”, iar ea a răspuns: „Ar fi exagerat. Dar cea mai frumoasă regină e ok”. Suverana a devenit și imaginea unor campanii cosmetice, iar în 1924 a apărut pe coperta revistei Time din America.

Vizita în Statele Unite din 18 octombrie până în 24 noiembrie 1926, în compania copiilor ei, Ileana și Nicolae, a reprezentat apogeul popularității sale și apogeul popularității unui reprezentant al Statului Român în lume. Această vizită a stârnit un val de atenție din partea presei: toată lumea dorea să vadă regina care a fost înzestrată cu curajul unui om și cu înțelepciunea unui adevărat artist.

Regina a relatat amplu despre această vizită în „Povestea vieții mele”, descriind cu grație că nu se aștepta la o primire atât de fastuoasă și arătându-se impresionată de multe aspecte legate de americani, chiar de președintele Americii, de străzile din New York, de zgârie nori și…de indieni. Lucrul cel mai impresionat pentru ea, și pe care l-a relatat cu lux de amănunte în descrierea vizitei pe tărâm american din memorii, a fost întâlnirea cu indienii Sioux, care i-au oferit cadou o coroană din pene și au botezat-o Winyan Kipanpi Win (Femeia pe care o Chemi)…

În loc de concluzie: biografiile nu au doar o funcție cognitivă, ci și una de evadare. Citirea lor ne permite să ne suspendăm temporar existența și să trăim istoria unui personaj, ca și cum ar fi o poveste a propriei noastre vieți. Ne deschid calea spre empatie și ne permit să compensăm faptul că soarta noastră a fost determinată într-o oarecare măsură de alegerile făcute în trecut.