Ce s-a întâmplat săptămâna trecută în Paraguay, unde milioane de oameni au rămas peste noapte fără acces la bani, nu e o poveste nouă pentru cine a prins anii ’90 în România. Bănci falimentate în România au fost destule după 1989, iar pentru sute de mii de familii cuvântul „bancă” a însemnat, o vreme, mai degrabă frică decât siguranță.
Nu e prima dată când o țară întreagă se uită neputincioasă la un ghișeu închis. Diferența e cât de pregătit e statul să-i apere pe oameni.
Ce s-a întâmplat în Paraguay
Ueno Bank era cea mai populară bancă din Paraguay. Avea aproximativ trei milioane de clienți, cam 60% dintre adulții țării, iar peste un milion de oameni își deschiseseră acolo primul cont din viața lor.
La începutul lui noiembrie, Banca Centrală a statului Paraguay a preluat-o, după ce a constatat că banca avea mai puțin de jumătate din capitalul cerut de lege. Anchetatorii spun că Ueno dăduse credite de 146 de milioane de dolari unor firme legate de proprietarii ei, peste limitele legale și fără garanții serioase. Conturile au fost blocate. Oamenii nu mai puteau scoate bani, plăti cu cardul sau face transferuri.
Criza a ajuns repede politică. Președintele Santiago Peña, care a deținut o participație la grupul proprietarilor băncii până în martie 2025, a fost demis de Senat și pus în arest la domiciliu. E acuzat, printre altele, de trafic de influență și abuz de încredere, după ce parlamentarii au spus că a direcționat sute de milioane de dolari din bani publici către Ueno. Peña neagă acuzațiile.
Pentru deponenți, Congresul a votat în grabă o lege. Fondul de garantare din Paraguay acoperă depozitele de până la aproximativ 35.000 de dolari, adică, potrivit băncii centrale, aproape toate economiile pentru 97% dintre clienții Ueno.
Anii în care românii au învățat să nu aibă încredere
Prima lecție a venit dintr-un loc care nici măcar nu era bancă. Între 1992 și 1994, jocul Caritas, pornit la Brașov și mutat apoi la Cluj, le promitea oamenilor de opt ori banii depuși în trei luni. Estimările despre câți au participat variază de la câteva sute de mii la aproape trei milioane de oameni. Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a estimat că, în 1993, prin Caritas circula cam o treime din banii aflați în economie. Când jocul s-a prăbușit, fondatorul lui, Ioan Stoica, a primit în final un an și jumătate de închisoare.
Au urmat băncile. Pe 1 martie 1999, BNR a pus sub administrare specială Bancorex, banca statului, sub sloganul căreia scria „O bancă pentru Mileniul Trei”. Creditele proaste au fost preluate de stat, iar partea sănătoasă a trecut la BCR. Costul pentru contribuabili a depășit 2 miliarde de dolari, cam 6% din economia României de atunci, potrivit Ziarului Financiar. Peste 5.000 de oameni cu legături politice primiseră credite preferențiale.
Banca Agricolă a costat statul în jur de un miliard de dolari în credite neperformante, până să fie vândută către Raiffeisen, în 2001. Bankcoop, care în 1999 avea aproximativ 600.000 de deponenți, a intrat în faliment în februarie 2000. Banca Internațională a Religiilor, în iulie 2000. Banca Turco-Română, în 2002.
Pentru cei mai mulți deponenți ai băncilor căzute, a existat totuși o plasă de siguranță. Peste 800.000 de oameni care au pierdut bani în falimentele de la sfârșitul anilor ’90 au fost despăgubiți, în limitele de atunci, de Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare, înființat în 1996.
FNI, cazul care a durut cel mai tare
Pe 24 mai 2000, Fondul Național de Investiții, FNI, și-a oprit plățile. Avea 318.413 investitori, iar paguba a fost estimată la aproximativ 300 de milioane de dolari. Mulți oameni își puseseră banii acolo fiindcă unitățile de fond se vindeau și prin CEC și credeau că sunt la fel de sigure ca un depozit.
Nu erau. FNI era un fond de investiții, nu o bancă, iar banii de acolo nu erau acoperiți de fondul de garantare a depozitelor. Ioana Maria Vlas, fosta șefă a societății care administra fondul, a făcut șase ani și jumătate de închisoare. Sorin Ovidiu Vântu a fost condamnat în 2017 la 10 ani. Mulți dintre păgubiți încă așteaptă despăgubiri.
Ce garantează statul azi
Azi, banii ținuți într-o bancă din România sunt garantați de Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare până la echivalentul în lei a 100.000 de euro, pentru fiecare persoană, la fiecare bancă. E aceeași limită în toată Uniunea Europeană. Dacă o bancă nu-și mai poate plăti deponenții, fondul trebuie să dea banii în cel mult 7 zile lucrătoare.
Sunt garantate depozitele, conturile curente și de economii, conturile de card și conturile comune. Pentru unele sume primite ocazional, de exemplu banii din vânzarea unei locuințe, o indemnizație sau o despăgubire de asigurare, legea mai garantează încă 100.000 de euro, timp de 12 luni de la încasare.
Rămân în afara garanției exact lucrurile pe care românii le-au învățat pe propria piele după FNI: unitățile din fondurile de investiții, acțiunile și alte plasamente care nu sunt depozite bancare.
Pentru comparație, garanția din Paraguay e de aproximativ 35.000 de dolari. Acolo, primii deponenți Ueno au început să-și primească banii joi, începând cu conturile de până la 10 milioane de guarani, cam 1.500 de dolari.