Cabral, despre tatăl lui: “Am stat de câteva ori să mă gândesc dacă-l urăsc”

Cabral Ibacka, prezentatorul emisiunii “Ce spun românii”, la Pro TV, a postat pe Facebook o fotografie cu mama lui, în tinerețe.

Comentariile postate sunt savuroase, printre cei care au scris aflându-se și prietenii săi din copilărie, unul dintre ei afirmând “să știi că ești primul mulatru pe care l-am văzut în viață mea.

Se întâmplă acum aproximativ 40 de ani, în localitatea Mosesti. Și ne-am jucat împreună cu mai mulți copii din sat”.

Vorbind despre anii copilăriei lui, Cabral a afirmat întotdeauna că a fost fericit. Totuși, într-un articol de pe blogul sau, vedetă Pro TV a scris, la un moment dat, că a pedepsit absența tatălui natural din viață să prin indiferenta.

“M-am născut în 1977, în București, la Spitalul 9 (da, știu, asta explică multe).

Mama, Argentina, o gagică mișto din Buzău, satul Mosesti, venită în București la facultate (ASE). Și, venind ea aici, cu educația primită de la părinții ei (bunicul, Dumnezeu să-l ierte!, a fost preot), s-a îndrăgostit de tatăl meu biologic.

Tata, Alexandre, venit din Congo printr-un schimb politico-strategic de studenți, student și el, la medicina.

Si m-am născut eu. Pe când aveam eu câteva săptămâni de viață, tata a avut puțină treaba și a trebuit să plece. Dar n-a lipsit mult, s-a întors când tocmai împlineam eu 13 ani.

Intre timp mi-l arată mama la televizor, la știrile internaționale (parcă prezentate de maestrul Ciurascu) se dădeau, după cum bine știți, vizitele ilustrului tont).

E, când ajungeau în Congo apărea și Alexandre în comisia de “Hai salut!“, a fost ani de-a rândul ministrul sănătății (drept urmare am putea trage concluzia că sistemul de învățământ românesc funcționa fără gres).

Evident că pentru mine era un străin, dar acest mic amănunt nu l-a împiedicat să spună c-a venit să mă ia în Congo.

Ai mei au fost, că de fiecare dată, totalmente fair. Au zis: “Daca vrei să mergi… du-te! Noi nu vrem să te lăsăm, dar este decizia ta.”.

Si nu m-am dus. A mai stat câteva zile și a plecat. Iar.

Si au mai trecut cativa ani. În ziua în care făceam 28 de ani eram singur prin Brașov (va spuneam acum ceva luni, sunt un ciudat) m-am gândit să-l sun.

Primisem numărul cu câteva luni înainte, pe adresa Pro-ului, de la o altă rudă (pe care n-o cunosc). Și l-am sunat… auzindu-ne după 15 ani.

– Alo, bonjour, avec monsieur Alexandre, vous en prie.

– Au telephone.

– Salut, je suis Cabral.

[liniste…]

– Alo, Alexandre?

Si am vorbit. A plâns, l-am lăsat, l-am pus la curent, i-am explicat una-alta, mi-a zis de frații mei vitregi (am vreo 5 sau 6 prin toată lumea, nu-i cunosc)… în sfârșit, am comunicat câteva zile și-apoi… am lăsat-o balta.

Recapitulare: a plecat când aveam eu 2 săptămâni, l-am văzut câteva zile când am făcut 13 ani, am vorbit la telefon când am împlinit 28 de ani.

Am stat de câteva ori să mă gândesc dacă-l urăsc. Nici gând! M-am gândit dacă l-aș putea ierta. Nu cred. Și mi-am dat seama că l-am pedepsit, în felul meu, prin indiferență”, a mai scris Cabral.