Stela Popescu a murit. Stela Popescu a murit în data de 23 noiembrie 2017, la ora 15:32 în apartamentul său după ce a suferit un atac de cord. Toată viața și-a dedicat-o scenei și puține povești sunt știute.
Stela Popescu a fost una dintre cele mai iubite şi apreciate actriţe din România. Şi-a construit cariera cu tenacitate şi talent, însă în viaţa sa au existat şi momente dramatice, mai ales în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, când familia ei a fost nevoită să plece din Basarabia.
Stela Popescu a murit. A făcut stop cardio-respirator. Actriţa trăia singură într-o casă mare şi cochetă din Bucureşti. Era refugiul ei. Acolo îşi strânsese toate micile nimicuri de suflet adunate în cele opt decenii de viaţă şi activitate.
Fotografii, mărunţişuri, cadouri, bibelouri, schiţe, tablouri, de toate avea. Lumea îi spunea că-i prea mult, dar ea nu putea să se despartă de niciunul.
Îi plăcea aşa, să le privească, să îşi amintească. Numai în bucătărie, dulapurile erau înţesate de zeci de căni şi farfurioare, aşezate frumos, ordonat, simetric, după model şi culori.
Stela Popescu a murit – În casa aceasta atât de încăpătoare, Stela Popescu era singură printre amintiri şi într-o zi însorită, călduroasă pentru o toamnă târzie, pe 23 noiembrie, s-a prăbuşit printre ele. Au rămas într-o linişte asurzitoare numai ele, obiectele-simbol al spectacolelor, filmelor şi sutelor de admiratori.
Tatăl, confiscat de comunişti: „Le-au dat conserve şi topoare“ Stela Popescu s-a născut pe 21 decembrie 1935, în Orhei – pe atunci, România – într-o familie de învăţători de sat. Aceasta a fost, însă, neşansa. Căci odată cu venirea războiului mondial, tatăl său a fost deportat de către sovietici, cu vina de a fi fost intelectual, carevasăzică, duşman de clasă.
S-a întâmplat aşa: „Aveam 5 ani. Tata a fost deportat în Siberia în 1940. Ruşii au avut un sistem foarte inteligent de a ocupa Basarabia. Au luat într-o noapte tot ce era intelectual, bărbaţi în special, şi i-au dus direct, în vagoane, în Vladivostok.
Stela Popescu a murit – Tata a scris 18 ani şi n-am primit nicio scrisoare de la el. Toate scrisorile se adunau de către autorităţi şi le dădeau foc în apropiere, într-un şanţ. Pe el l-au dus la capătul pământului, în Siberia. Le-au dat conserve şi topoare şi le-au zis să-şi facă barăci. Stomacul tatei era ca fierul când l-am reîntâlnit, de la atâtea lemne tăiate. A mâncat rădăcini de copaci, a scăpat cu viaţă, deşi se omorau între ei“, povestea Stela Popescu într-un interviu acordat reporterilor „Weekend Adevărul“, în 2012.
Aşadar, a fost nevoită să crească departe de tatăl său. Stela şi mama sa s-au mutat în România, unde mama a primit casă şi loc de muncă, printr-un decret dat de Ion Antonescu pentru basarabeni. Au lăsat totul în urmă şi au luat-o de la capăt, cu un geamantan în care aveau numai două linguri, două furculiţe, feţe de pernă şi câteva hăinuţe.
„Tata a scris 18 ani şi n-am primit nicio scrisoare de la el. Toate scrisorile se adunau de către autorităţi şi le dădeau foc în apropiere, într-un şanţ. Pe el l-au dus la capătul pământului, în Siberia. Le-au dat conserve şi topoare şi le-au zis să-şi facă barăci.”
Tatăl său a fost eliberat în 1958. S-a reîntors în Basarabia, în satul natal, cu interdicţia de a părăsi ţara. Abia în 1977, familia s-a putut reuni la Bucureşti, după multe intervenţii pe lângă conducerea comunistă. „Tata a trăit până la 91 de ani, cu toată aventura din Siberia. Ca să moară de la o operaţie de bilă, în România.“
„În ziua aia am învăţat să fac pe hârtie un pui“ Însă această nefericire a fost compensată de imaginea mamei sale. Era femeie zdravănă şi hotărâtă. Ea a rămas un fel de model în viaţă pentru Stela Popescu.
O admira pentru că nu plângea niciodată, pentru că era puternică, pentru că nu dramatiza, ci se gândea mereu la ce e de făcut, chiar dacă tot cerul îi căzuse pe cap, pentru că era extrem de optimistă. Mama sa nu o alinta, nu o pupa şi era, cum se zice, riguroasă, dar pentru toate acestea sau în ciuda lor, Stela Popescu spunea clar şi răspicat, într-o singură propoziţie:
„Am adorat-o pe mama“. Stela Popescu păstra o amintire aparte cu mama, pe care o relata cu multă teatralitate: „Eram la grădiniţă, în satul în care m-am şi născut, Slobozia Hodorogea. În jur era zăpadă, erau câini pe stradă… Mama: «Ti duci la grădiniţî!». 6 ani aveam. Eu: «Nu, că-i zăpadă».
M-a luat de o aripă şi m-a dus direct la grădiniţă, unde era numai educatoarea. Nimeni nu adusese copiii. Învăţătoarea i-a zis mamei că-i nebună. «S-învieţe că e diminiaţă şî ia trebui să se ducă la grădiniţî!» Şi-mi aduc aminte că în ziua aia am învăţat să fac pe hârtie un pui.
Mi-a desenat învăţătoarea un pui pe carton. Am spart un ou, am pus albuş pe hârtie, pe post de lipici, am adăugat nişte mălai şi a ieşit un puişor splendid. I-am adăugat un ochi albastru şi ciocul roşu. Deci ziua aia n-am s-o uit niciodată“.
Acest site foloseste cookies.
Read More