Se împlinesc doi ani de la tragedia din Colectiv, iar durerea încă rămâne și după acest timp. Vă invităm să recitiți cele mai emoționante mărturii ale supraviețuitorilor, pentru ca acest eveniment să nu fie uitat niciodată.
Se spune că timpul vindecă. În acest caz timpul a vindecat rănile, însă cicatricile pe corp, dar și cele din suflet au rămas și vor rămâne. Alex Plângu este unul dintre supraviețuitorii tragediei de la Colectiv. Cu moralul ridicat, așa cum l-a avut mereu, cu aceiași strălucire în ochi ca și atunci când se afla pe patul de spital, Alex și părinții lui și-au deschis inima în fața noastră și au retrăit momentele cumplite din seara de 30 octombrie 2015.
De parcă a presimțit că ceva urma să se întâmple, mama lui Alex a dormit în acea noapte cu telefonul sub pernă…iar apelul nu a întârziat să apară, din păcate. Cei doi părinți au plecat fără să se gândească ce îi așteaptă. Au plecat în căutarea singurului lor fiu.
„Eram cu mașina și mi se părea că merge încet și am zis: oprește aici! A oprit și am început să alerg (…) Poliția era pe partea cealaltă și am intrebat: unde ard copiii ăia? Și mi-a zis domnu’ că exact în direcția în care merg. Mă ajunge soțul din urmă și îmi zice: ce facem? Mergem la Spitalul de Arși. (…) A adus o Salvare, era unul pe targă, învelit, ars, negru și dădea să se ridice și îi spuneam: o să fii bine! A mai adus o fată cu părul ars. (…) Alergam la Salvări și întrebam: cumva ați adus un băiat înalt, blond, slab, Plângu Alexandru. Nu doamnă, nu am adus.(…) Am început să bat la geamurile de la parterul spitalului: Alexandru Plângu! Dacă îl știe cineva! Nimeni nu mi-a răspuns.”, a povestit mama lui Alex.
De aici a început disperarea. Deși fiul lor îi sunase să îi anunțe ce s-a întâmplat, părinții nu reușeau să-l găsească.
„Am plecat la alt spital. La Floreasca, acolo stătea sprijinită, pentru că se strigau listele: mort, grav, în comă… și mă țineam de un birou și așteptam să ne spuna numele.”, povestește femeia tremurând.
Abia la al patrulea spital și-au găsit fiul, care, deși era rănit, era mult mai interesat dacă prietenii lui sunt bine.
„Era un domn polițist și i-am zis: te rog frumos, nu-mi sta, mama, în cale! Lasă-mă să-mi găsesc băiatul! S-a dat la o parte. O rog pe o doamnă asistentă: vă rog întrebați dacă e Plângu Alexandru. Am auzit când a zis: da, eu sunt! Și am zis: lăsați-mă un minut numai să-l vad! M-am dus și ce era acolo! Negri, cu staniol pe ei! Alexandru m-a întrebat de Tedy, prietena lui care era în spatele lui în club! Când am intrat înauntru alt băiat îmi zice: uitați-vă, doamnă, cum sunt pe față! Lasă, mă mamă, că o să-ți treacă! Fața trece cel mai repede!”, povestește femeia cu lacrimi în ochi.
Alex își amintește fiecare detaliu din seara tragediei și crede că dacă oamenii nu ar fi intrat în panică și nu s-ar fi înghesuit spre ieșire, nu ar fi existat blocajul și nu ar fi murit atâția oameni.
„Venea flacăra de sus și fiind mai înalt mi-am pus mâna la față, ca am o problemă cu fața. Mâinile și fața sunt oglinda omului. Cred că din reflex am pus mâna să mă feresc la față și fiind aplecat a căzut o bucata mare de burete fix pe spate. Dacă ieșeam civilizat și liniștiți, fără să ne panicăm, era ok. De la adrenalină nu simți. Din cauza unora care s-au panicat au murit mulți.”, povestește Alex.
Alex povestește că deși era rănit și simțea cum îi cade pielea de pe mână nu s-a înghesuit să meargă spre ambulanță. Se uita în jur și vedea că sunt mulți alții într-o situație mult mai gravă și au nevoie să ajungă mult mai repede decât el la spital. Amintirile din acea seară nu o să dispară niciodată!
„Eram în Ambulanță, am intrat în a șaptea, mi-era…îmi cădea pielea. Mi-am dat tricoul jos cu jumătate din piele și stăteam și îmi spuneam: nu mă doare, sunt bine, e soare, e cald. Îmi mințeam creierul. Apoi îmi exploda capul de durere. Și abia când m-au forțat am intrat, îi lăsam pe alții mai grav. Era un tip pe scaun, asistenta m-a văzut mai ok, cu moralul ridicat. Tipa din Ambulanță mi-a zis: ajută-mă! Asistenta îmi spunea: ține-l pe el și eu am grijă de ea. Și tipa zicea mereu: văd o lumină albă, mi-e rece, nu mai pot! Repeta încontinuu! Asistenta striga la ea: o să poți! O să fie bine! Trăiesti! Îți promit! Și a murit! Băiatul îl țineam și îi spuneam: mai avem puțin! O să ajungem! Când am ajuns în spital primul lucru pe care l-am zis: dați-ne ceva de durere! Ne-au dat, am început să cântăm că era ziua unei fete! Și noi i-am cântat „la mulți ani”. Nu știam că au murit oameni și noi cântam. Apoi am aflat și ne-am dat seama că nu e de glumă.”, își amintește Alex Plângu.
Durerea i-a legat pe toți care au supraviețuit. Luni la rând au petrecut fiecare zi împreună, una mai bună, alta mai puțin bună. Însă, aceasta a fost rețeta: trăiau totul împreună!
„Am avut noroc c[ am dat peste niște medici care au venit de acasa și voluntari, oameni foarte mișto! Ne-am împrietenit atât de rapid și s-a creat un lanț. Țineam unul la altul că nu voiam să murim. (…) Deși am fost criticați, zâmbetul și bucuria că trăim, că suntem bine, că ne revenim, o gluma…asta a fost rețeta! Și asta ne-a salvat: inima! Eu am avut de ales cand eram pe patul de spital, ei ( părinții) nu știu: una era să-mi dau ochii pe spate…mă trăgea…e așa bine, ești liniștit, un somn lung, e bine. Și când vezi în jurul patului oameni care nu te cunosc, doctori, atunci știi că ai o alegere de făcut și uitându-te în spate și vezi că nu ai lăsat ceva în urmă, nu am făcut nimic și am zis: mai am de oferit, trebuie să lupt, să mă trezesc, să îndur durerea și să trec peste. Am stat două luni în spital!.”, și-a amintit Alex.
Alex a povestit că după toată durerea pe care a îndurat-o, timpul îndelungat petrecut pe un pat de spital, între patru pereți și lipsa energiei l-au demoralizat. Simțea că este în picaj, însă declarațiile publice făcute de el în timpul internării l-au făcut să realizeze că trebuie să ducă la bun sfârșit ceea ce „Alex, cel din spital” își dorea.
„Știam că o să trăiesc! După ce la un moment dat s-a concretizat și mă simțeam stabil! Eram atât de optimist când eram în spital: vreau muzică, vreau Arhitectură. Știu când am fost blocat în incendiu și erau oameni peste mine, asta m-a salvat, mă rugam: Doamne, te rog, nu vreau să mor în chinuri. Dă-mi altceva! Lasă-mă să trăiesc, pentru că știu că o să fiu un architect bun și un cântăreț bun. Și abia a treia oară am fost scăpat! Să primești o mână de ajutor…e o joacă de sentimente: te simti „wow” că știi că scapi și de fapt nu! După ce mi-am mai revenit și m-am pus pe picioare eram optimist, îmi luceau ochii și ziceam: eu chiar o să fac ceva cu viața mea și o să fie bine. (…) Și să ieși din spital, să ai forța aia…și după am căzut și apoi îți dai seama după ce trec câteva luni în care nu faci nimic și ajungi ca înainte de tragedie.
Și am zis: ia stai un pic! Și pun interviurile cu mine…eu nu m-am uitat la aceste interviuri și era unul în care eram în spital și văd extazul și ochii ăia care îmi sclipeau și spuneam din inimă: vreau aia, aia, aia…Și mă uitam la mine și vorbeam singur: băi, nene, ăsta sunt eu! Dacă sunt eu, înseamnă că tot ăsta sunt eu. Mi-am dat câteva palme și am zis: pot să fac asta! Acum zic eu că sunt pe un drum pe care mă simt în siguranță!”, a povestit Alex.
Tabloul din imagine este cel pictat de Alex înainte de tragedia din Colectiv.
„Este primul meu tablou făcut înainte să se întâmple la Colectiv și se numește “Evadare din Infern” și i-am pus numele înainte. Acestea sunt flăcări, un înger care cu ultimele bătăi scapă sau nu, dar din ce se observă se ridică și daca deschizi ochii se observa semnul întrebării. L-am pictat cu 4 luni înainte de Colectiv. Am văzut un desen pe net și era doar o femeie și am zis: hai să-i fac niște aripi, niște flăcări jos.”, a povestit el despre tabloul pe care îl ține pe un șevalet, în camera lui.
Alex are planuri mari, muncește mult și îmbină cu plăcere cele două mari pasiuni ale sale: Arhitectura și muzica. În ziua în care l-am vizitat, abia se întorsese de la repetițiile cu trupa și se pregătea să lucreze la un proiect pentru facultate.
„După un an de așteptări, de muncă, e cea mai mare recompensă pe care ți-o oferi singur! Este de ajuns să sune bine pentru mine, e muzica mea! Să ascult o muzică făcută de mine, e ceva! Vreau să am diplomă de architect și inginer, o să fac masterul afară cred..Facultatea m-a ajutat, au donat bani, s-a donat sânge! Îmi place! În sfârșit fac ceva util! Fac ceva pe care îl vede tot omul! E arhitectură și muzică, e o artă! Ai libertate! Creație, modelezi clădirea cum vrei tu. Un architect o să spună că tot ce înveți și pricepi e vizual: formele, culoarea. Un muzician o să zică: lumea și universul e vibrație. Acestea doua îmbinate sunt totul! Mă bucur că m-am trezit, că nu eram trezit. Citesc, mă cultiv, îmi place!”, ne-a povestit Alex, unul dintre supraviețuitorii tragediei din Colectiv, la un an de la catastrofa care a marcat întreaga țară.
Acest articol a fost actualizat la: 27 octombrie 2017 16:13