Franța: Cine este François Fillon, învingătorul de la Alegerile primare ale dreptei

BIOGRAFIE: François Fillon, eternul secund, în sfârşit pe locul întâi

François Fillon, marele învingător în alegerile primare ale dreptei, a fost mult timp cantonat în rolul de locotenent al lui Philippe Séguin, iar apoi al lui Nicolas Sarkozy, după care a obţinut, în sfârşit, prima poziţie şi vizează fotoliul de la Palatul Elysée, scrie AFP.

„Fillon este un Sarkozy prezidenţiabil”, declara pentru AFP, în urmă cu câteva zile, un sarkozist. El nu are probleme cu justiţia, nu are derapaje verbale, are o gestică mai aşezată. Prin programul său „radical”, fostul premier întruneşte calităţile necesare să placă unei drepte „decomplexate”. Avide să conserve sarkozismul, dar nu şi pe Sarkozy.

Atât în faţa fostului preşedinte, care l-a coborât la rangul de „colaborator”. A fost nevoit să se rezume să-l ţină la Matignon timp de cinci ani, cât şi în faţa presei şi unor realizatori de sondaje care pariau cu toţii, în urmă cu doar câteva săptămâni, pe înfrângerea sa, François Fillon, în vârstă de 62 de ani, s-a emancipat în sfârşit.

Numeroşi susţinători ai acestui bărbat discret şi ambiţios, constant şi „de neenervat”, au dorit cu disperare să trăiască acest moment. La începutul lui 2016, el îi îndemna în mod public să „dea bice cailor”.

Etichete precum „Curaj, Fillon” şi „Mr Nobody” i-au fost aplicate politicianului originar din departamentul Sarthe (vest). Un fiu de notar şi un pasionat de automobile sportive. Mult aşteptat după retragerea de pe scena politică, în 2001, a mentorului său Philippe Séguin (1943-2010).

Cel care ar fi fost „un bun ministru al Apărării dacă nu ar fi fost un balladurian” în 1995 (Jacques Chirac). Acesta şi-a afişat ranchiuna după ce a fost îndepărtat din Guvern în 2005. („De la Chirac nu vom reţine nimic, în afară de reformele mele”), care a acţionat din plin în favoarea victoriei lui Nicolas Sarkozy în 2007. După care i-a îndurat „hiperpreşedinţia” timp de cinci ani a făcut mult timp figură de victimă idealistă.

Ultimul episod din această serie este înfrângerea pe care a suferit-o la sfârşitullui 2012. În condiţii foarte controversate, în faţa lui Jean-François Copé, în alegerile interne pentru preşedinţia UMP.

Însă, mergând până la a crea o sciziune în cadrul grupului parlamentar (efemerul „R-UMP”) şi mai ales obţinând ca preţ al păcii garanţia organizării unor alegeri primare. Fostul premier nu s-a lăsat învins şi de această dată.

ÎNVINGĂTOR „ÎN ŞASE LUNI LA ELYSEE”

El nu a ezitat să înfigă prima banderilă din campanie, atacându-l pe Nicolas Sarkozy din fieful său din Sarthe. „Cine îşi imagina că generalul de Gaulle va fi luat la bani mărunţi?”, i-a reproşat el.

Succesul celor două cărţi pe care le-a publicat în campanie („Faire” şi „Vaincre le totalitarisme islamique”, Albin Michel), prestaţii remarcate în emisiuni şi dezbateri televizate, dar şi o erodare lentă a lui Juppé au făcut restul.

Lui Fillon, căsătorit cu o franco-galeză aproape necunoscută şi tatăl a cinci copii, nu i-a plăcut totuşi niciodată lumina reflectoarelor.

Fiul unui notar şi al unei istorice, cel mai mare dintre cei patru băieţi, François Fillon s-a născut pe 4 martie 1954.

În 1976, Joël Le Theule, deputat-primar al Sablé-sur-Sarthe, îi propune tânărului absolvent de drept public să fie asistentul său parlamentar.

Le Theule devine ministru. La moartea sa, în 1980, Fillon îi succedă la Sablé, iar apoi devine, în 1981, cel mai tânăr membru al Adunării Naţionale. Unde va fi reales constant, după care se refugiază într-o circumscripţie pariziană, în 2007.

În 1993, el intră în Guvern şi devine ministrul Învăţământului Superior. În pofida susţinerii lui Edouard Balladur, el face parte din toate guvernele de dreapta. Începând din 1995 şi până în 2005, în care deţine portofolii ce merg de la Tehnologia Informaţiei şi până la Educaţia Naţională.

Un politician fin după unii, el este un oportunist după alţii.

Mult timp adeptul gaullismului social, el prezintă de-acum programul cel mai liberal, chiar thatcherian.

El se amuză de această etichetă care i se atribuie „aşa cum se pictau, în Evul Mediu, cruci pe uşile leproşilor”.

Jură că are doar o obsesie . „Suveranitatea naţională” şi locul ei pe scena mondială. Îl împinge să ridice tonul către Statele Unite şi să promoveze o apropiere de Rusia.

De el ţine, de-acum, să îmbrace hainele de numărul unu. El le-a promis susţinătorilor săi, vineri, la Palatul Congreselor de la Paris, că învingătorul în alegerile primare va ateriza „în şase luni la Elysée”.