Dacă te cheamă Popescu, Ionescu sau Dumitrescu, sunt șanse mari ca stră-străbunicul tău să nu fi purtat acest nume. Cele mai multe nume de familie românești s-au fixat acum 130–200 de ani, iar în Țara Românească și în Moldova au devenit obligatorii abia în 1895, printr-o lege.
Până atunci, la sat, un om era Ion al lui Gheorghe, Ion Cojocarul sau Ion Șchiopul. Fiul lui putea fi cunoscut cu totul altfel. Numele se schimba de la o generație la alta și nimeni nu avea nevoie de mai mult, pentru că toată lumea știa al cui ești.
Statul avea însă nevoie. Trebuia să țină evidența celor care plăteau dări, a recruților, a moștenirilor. După ce actele de stare civilă au trecut de la biserică la primării, în 1865, lipsa unui nume care să rămână în familie a devenit o problemă.
Cine a pus numele
Legea asupra numelui, din 1895, a cerut ca fiecare om să aibă un nume de familie pe care să-l lase copiilor. Nu a spus însă cum se alege.
Așa că s-a întâmplat în trei feluri, potrivit unei sinteze publicate de revista „Cultura”. Uneori, omul a rămas cu porecla sau cu meseria prin care îl știa satul: Moraru, Cojocaru, Ciobanu. Alteori, numele a fost trecut în acte de primar, de notar sau de preot, care îl formau cum credeau de cuviință și câteodată îl inventau. În provinciile aflate sub stăpânire străină, a fost impus de administrație.
De aceea, numele nu s-au fixat peste tot în același timp. În Transilvania, Banat și Bucovina, stăpânirea habsburgică le-a cerut încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. În Basarabia, lucrurile s-au așezat în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Vechiul Regat a fost ultimul.
De ce tocmai „-escu”
Sufixul înseamnă, pe scurt, „al lui” sau „din neamul lui”. Ionescu e urmașul lui Ion, Popescu e fiul popii. În documentele muntenești din secolul al XVII-lea apare la boieri, legat de numele satelor: cei din Dragomirești erau Dragomirescu.
De aici i s-a tras norocul. Lingvistul Teodor Oancă, de la Universitatea din Craiova, care a studiat aceste nume pe baza de date a tuturor numelor din România, arată că „-escu” suna a familie bună. Funcționarii, învățătorii și ofițerii, adică oamenii care urcau atunci în societate, și l-au luat ca pe un semn de rang. Școala și armata l-au dat mai departe: copilul lui Stan era trecut în catalog Stănescu, recrutul lui Radu devenea Rădulescu.
O cifră spune tot. În 1906, din 7.746 de ofițeri ai armatei române, 2.832 purtau un nume în „-escu”. Mai mult de unul din trei.
Dincolo de munți, lucrurile au stat altfel. Potrivit aceluiași cercetător, administrația maghiară nu a admis nume cu acest sufix în Transilvania, Maramureș, Crișana și Banat până în 1918. Acolo, fiul popii a rămas Pop, nu Popescu.
Câți suntem azi
Popescu era purtat de 132.424 de oameni, potrivit bazei de date alcătuite la Craiova în 1994. Cam cât populația unui oraș ca Botoșani. Urmau Ionescu, cu 73.385, apoi Dumitrescu, Georgescu și Constantinescu.
Și totuși, cel mai răspândit nume din România nu se termină în „-escu”. E Popa, cu aproximativ 220.000 de purtători, potrivit datelor Direcției pentru Evidența Persoanelor.