A murit ÎPS Justinian Chira, Arhiepiscopul Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului și Sătmarului

1 Comment

1. Stelian Gombos

   2016-10-31T16:00:29+02:00 at 16:00

   In Memoriam – Părintele Arhiepiscop Iustinian Chira – Păstorul duhovnicesc autentic şi „Patriarhul” jertfelnic al Maramureşului Ortodox Voievodal şi al Sătmarului Strămoşesc şi Românesc (1921 – 2016)…

   Iată că de peste două milenii încoace, adică de la întemeierea credinţei creştine, suntem capabili să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!…
   În acest sens, iată că anul acesta, din ziua de duminică – 30 octombrie 2016, ne facem părtaşi la naşterea în viaţa cea veşnică a Împărăţiei Cerurilor a unui mare cunoscător şi mărturisitor al istoriei bimilenare româneşti, totodată şi propovăduitor al dreptei credinţe creştine – Arhiepiscopul Iustinian Chira al Maramureşului şi Sătmarului, după ce şi-a purtat cu toată demnitatea, onestitatea şi încrederea în Dumnezeu crucea creştinească a vieţii, a slujirii şi pastoraţiei misionare, vreme de foarte mulţi ani, şi care, la data de 28 mai anul curent, a împlinit venerabila vârstă pământească de 95 de ani…
   Înaltpreasfințitul Părinte Iustinian Chira – Episcopul Maramureșului și Sătmarului, a trecut la cele veșnice în dimineaţă zilei 30 octombrie 2016, în timpul oficerii Sfintei Liturghii duminicale.
   Cu alte cuvinte, în seara zilei de sâmbătă, 29 octombrie 2016, Înaltpreasfinția Sa a suferit un infarct miocardic și a fost internat la Spitalul Județean de Urgență (SJU) din municpiul Baia Mare, judeţul Maramureş.
   Venerabilul Păstor Duhovnicesc şi Ierarh s-a născut la 28 mai 1921, în satul Plopiș din județul Maramureș, dintr-o familie de țărani evlavioși, la botez, primind numele de Ioan. A urmat școala primară în satul natal (1928 – 1934).
   Între anii 1934 – 1941 a fost reținut acasă de părinți pentru sprijin în gospodărie, apoi a urmat doi ani cursurile Liceului Ortodox de băieți „Simion Ștefan” din municipiul Cluj Napoca, judeţul Cluj.
   Animat şi însufleţit de dragostea de a-L sluji cât mai bine pe Dumnezeu, s-a dus la Mănăstirea „Sfânta Ana” din Rohia, din Ţara Lăpuşului, ca frate de mănăstire în data de 12 martie 1941, tuns în monahism sub numele de Iustinian (în anul 1942).
   La 15 august 1942 a fost hirotonit diacon, iar la 17 aprilie 1943 preot la Mănăstirea Rohia – Maramureş de către Preasfințitul Părinte Nicolae Colan – Episcopul Vadului, Feleacului și Clujului.
   Între 22 noiembrie 1942 și 10 martie 1943 este încorporat, în pofida hainei clericale în armata maghiară la Miscolt. În împrejurările istorice dramatice dintre 1940 -1944, monahii din Mănăstirea Rohia – Maramureş trăiau într-o înfrigurată nădejde: eliberarea țării și a Transilvaniei.
   În zorii în care această speranță devenea o certitudine, este numit Stareț la Mănăstirea Rohia tânărul ieromonah, în vârstă de numai 23 de ani, Părintele Iustinian Chira, care avea să conducă acest sfânt locaș, aproape 30 de ani; una din cele mai îndelungate și rodnice stăreții.
   Pentru meritele sale în conducerea mănăstirii, la propunerea Preasfințitului Părinte Episcop Teofil Herineanu al Vadului, Feleacului şi Clujului, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a conferit, în anul 1967, rangul de Arhimandrit, iar în anul 1973 a fost ridicat la rangul de Arhiereu, fiind ales în treapta de Episcop – Vicar la Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului.
   În luna septembrie anul 1990 a fost ales Episcop Eparhiot al reînfiinţatei Episcopii Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului, fiind instalat la data de 11 noiembrie 199 după ce, vreme de 17 ani a fost vrednic Episcop Vicar la Cluj, fiindu-i loial şi credincios ucenic şi apropiat collaborator Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Teofil Herineanu al Vadului, Feleacului şi Clujului..
   În această funcție şi calitate inițiază reorganizarea de curând reînființatei Episcopii a Maramureșului și Sătmarului. În acest scop a cerut înființarea postului de Episcop – Vicar pe seama Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului, post în care l-a propus, în anul 1994, pe Preacuviosul Părinte Arhimandrit Iustin Hodea – Starețul de atunci al Mănăstirii „Sfânta Ana” – Rohia, care devine astfel, din ziua de duminică – 17 aprilie 1994, Preasfințitul Părinte Episcop Vicar Iustin Sigheteanul.
   La 13 decembrie 2009 a fost ridicat la rang de Arhiepiscop Onorific, de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, în Catedrala Episcopală “Sfânta Treime” din municipiul Baia Mare, judeţul Maramureş.
   Drept urmare, în iureşul zilei şi în vârtejul timpului mi-am adus aminte, pentru câteva momente, de Înaltpreasfinţitul Părintele nostru Arhiepiscop Iustinian Chira a cărui plecare o regretăm foarte mult astăzi…
   De ce acest lucru, pentru că îi regretăm calităţile sale, personalitatea sa remarcabilă, abilităţile sale foarte competente în buna chiverrnisire administrativă şi în cea pastoral – misionară, pe care ni le-a cultivat şi colaboratorilor săi în orice prilej cu atâta dăruire şi abnegaţie…
   El este şi va rămâne în continuare, în conştiinţa discipolilor, profilul organizatorului şi a omului de cultură şi autentică tradiţie, cu deschidere spre istoria acestui neam şi popor, spre restaurarea şi reabilitarea bisericilor şi mănăstirilor vechi – vestite şi renumite monumente istorice, toate acestea transmise nouă cu foarte multă dărnicie, generozitate, nobleţe sufletească şi vrednicie…
   Cu vaste şi avizate cunoştinţe în diverse discipline culturale, istorice şi teologice, morale, spirituale şi duhovniceşti, Părintele Arhiepiscop Iustinian Chira Maramureşanul inspira tuturor foarte multă seriozitate, sinceritate, demnitate, mult discernământ şi foarte multă fermitate, tenacitate şi cuminţenie sufletească…
   Tocmai din această cauză era foarte apreciat, foarte admirat şi probabil, şi invidiat…
   El, Arhipăstorul, a fost întotdeauna, consecvent probităţii sale intelectuale, morale şi sufleteşti…
   De aceea, a fost mult iubit de tinerii elevi-seminarişti, studenţi – teologi, preoţi şi călugări, ajutându-i pe foarte mulţi dintre ei prin recomandările şi sfaturile pe care le-a dat fiecăruia în parte, ori de câte ori a fost solicitat…
   Colaborator apropiat şi sfetnic luminat al multor personalităţi culturale, între care, la loc de cinste, îi amintim şi pomenim numai pe: Părintele Nicolae Steihardt – Monahul Nicolae de la Rohia, pe Alexandru Paleologu şi pe Ioan Alexandru, apoi al multor profesori şi ierarhi, îndrumător a multor seminarişti şi studenţi, clujeni, bistriţeni, maramureşeni şi sătmăreni sau bihoreni şi sălăjeni, păstor duhovnicesc a atâtor generaţii de preoţi şi călugări, membru a foarte multe asociaţii sau fundaţii culturale, naţionale şi patriotice din ţinuturile binecuvântate ale Maramureşului şi Sătmarului, am observat, deja, cum îl regret şi-l plâng cu toţii, fiind conştienţi de marea pierdere ce li s-a pricinuit, fiind, la olaltă, cu toţi la unison, mulţi ierarhi ai bisericii noastre, foşti seminarişti şi studenţi – fii duhovniceşti ai Înaltpreasfinţiei Sale, precum şi foarte mulţi preoţi şi călugări……
   Cuprins fiind de emoţie, respect şi recunoştinţă m-am tot gândit, preţ de mai multe zile cum să-mi pot exprima, cât mai bine, în câteva rânduri, aceste stări şi sentimente faţă de Înaltpreasfinţia Sa, acum, la naşterea sa în viaţa cea cerească, având aici, 95 de ani de viaţă pământească, trăiţi şi petrecuţi în spiritul bunei noastre înţelepciuni şi cuminţenii tradiţionale şi autentice a poporului nostru românesc…
   Constat, cu oarecare strângere de inimă, că nu este uşor să faci un asemenea lucru mai ales pentru unul ca mine care l-am cunoscut de, relativ, puţină vreme pe cel ce a fost slujitorul şi arhipăstorul duhovnicesc a preoţilor şi a credincioşilor, care vieţuiesc în cuprinsul acestei vrednice şi autentice eparhii…
   În viziunea, în mintea şi în inima mea personalitatea Înaltpreasfinţiei Sale s-a conturat şi s-a identificat prin câteva trăsături şi calităţi distincte: – şi anume, în primul rând prin maturitatea şi bogata experienţă sau înţelepciune pastorală şi duhovnicească, prin ataşamentul faţă de valorile spirituale, perene ale poporului nostru, prin felul său de a fi foarte firesc şi mai puţin sofisticat sau complicat; după aceea prin tenacitatea şi perseverenţa, prin dispoziţia pe care o avea spre intensificarea eforturilor în vederea rezolvării unei probleme, atunci când situaţia o cerea; prin ataşamentul său faţă de monumentele istorice, mai ales vestitele şi renumitele biserici de lemn din tot Maramureşul, şi de patrimoniu, cultura istorică şi nu numai cu care era înzestrat, datorită muncii şi tenacităţii Înaltpreasfinţiei Sale – deoarece a fost un autodidact înnăscut şi foarte consecvent cu el însuşi de-a lungul întregii sale vieţi; prin luciditatea şi spiritul critic însoţit de foarte multă înţelegere şi condescendenţă; pe urmă prin spiritul de disciplină, în primul rând cu propria lui persoană, revelat cu fiecare slujire ori cu fiecare predică sau cuvântare, susţinute într-un mod foarte clar, limpede, concis, coerent dar şi consistent, în diferite împrejurări sau cu diferite ocazii!…
   De asemenea, mai avea şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, dar şi fermitate, de o discreţie şi o modestie ieşite din comun, care îţi inspirau foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile autentice şi eterne ale spiritualităţii noastre romăneşti şi ortodoxe…
   Cugetând la activitatea şi la personalitatea Înaltpreasfinţiei Sale, care este foarte bine conturată şi cât se poate de autentică şi de firească, mă gândesc la darul omului providenţial cu care l-a înzestrat Creatorul şi Stăpânul nostru al tuturor – Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos – pe care prea sfinţia sa l-a cinstit şi l-a slujit cu toată sinceritatea, dragostea şi abnegaţia…
   M-aş bucura să ştiu, că atât contemporanii cât şi posteritatea îi vor acorda, totdeauna, cinstea, recunoştinţa şi preţuirea cuvenită pentru tot ce a făcut, pentru ceea ce a fost şi însemnat (sau ar trebui să însemne) în conştiinţa şi în memoria noastră colectivă, care, mă rog lui Dumnezeu să nu fie alterată şi o spun aceasta cu mare înfrigurare fiindcă, din păcate, noi cam avem „darul” acesta de a ne uita foarte repede binefăcătorii şi înaintaşii noştri, dar încerc totuşi, să–mi fac un act de încurajare şi de optimism şi să cred că ori de câte ori va fi pomenit numele său va fi pronunţat cu veneraţie şi respect pentru tot binele pe care l-a făcut atâtor oameni şi care fapte sunt consemnate de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos – Arhiereul Cel Veşnic în Împărăţia Sa cea cerească şi veşnică de care, ne rugăm Lui, să aibă parte…
   Aşadar, sunt încredinţat, că sunt foarte mulţi oameni de rând, credincioşi şi slujitori ai Bisericii noastre strămoşeşti, care se roagă Bunului Dumnezeu, să-l ierte, să-l odihnească şi să-i răsplătească pentru faptul că i-a făcut pe ei ori pe copiii lor oameni cu şcoală teologică serioasă, şi pe care, apoi i-a hirotonit preoţi şi diaconi, după care i-a instalat în parohiile încredinţate lor spre păstorirea turmei celei cuvântătoare, spre Slava lui Dumnezeu – Păstorul cel Bun şi Arhiereul cel Veşnic; apoi a târnosit şi binecuvântat atât de multe biserici şi lăcaşuri de închinare – fapt care nu poate fi uitat în istoria acestor locuri – marcate de prezenţa şi activitatea Înaltpreasfinţiei sale, atât de prodigioasă, care s-a desfăşurat pe parcursul atâtor ani; rugăciuni cărora mă alătur şi eu, avându-l permanent în cinstirea şi preţuirea mea…

   Din învăţăturile, cuvintele, sfaturile şi îndrumările sale, reţinem, în cele urmează, doar zece citate celebre:

   Rugăciunea are darul de a face să picure în suflet neîncetatul izvor al bucuriei. Sufletul din care nu se înalţă spre Cer glas de rugăciune este asemenea unei case pustii, plină de păienjeniş, locuită numai de păsările întunericului. Un suflet care nu se ştie ruga, nu va şti ce-i fericirea, chiar de ar avea toate bogăţiile pământului. Rugăciunea adevărată este trudă sfântă.
   Când ești mâhnit, când ești necăjit, când ai ispite, nu te tulbura. Du-te la fratele tău și intră în vorbă cu el: „Ce faci, frate?”. Fără să-i spui că ai venit fiindcă ești tare neliniștit. Discută banalități. Tristețea se poate risipi și primești putere din puterea lui.
   Trebuie să ne păstrăm și să ne cultivăm dorul de Dumnezeu, dorul de Maica Domnului, dorul de sfinți. Să căutăm să anulăm barierele care ne răcesc sufletește, care ne împietresc, prin care uităm de Dumnezeu.
   Când un om reușește să iubească, în adevăratul înțeles al cuvântului, se îndumnezeiește, devine asemenea cu Dumnezeu.
   Prin răbdare ajungi să l iubești pe fratele tău, să l ierți pe fratele tău, să l respecți pe fratele tău, să vezi că i mai bun decât tine, să vezi că i mai frumos decât tine, să vezi că i mai harnic decât tine. Prin răbdare le vezi pe toate acestea. Abia atunci te ridici.
   Cea mai puternică rugăciune este pomenirea numelui lui Iisus Hristos. Cu răbdare și practică, rugăciunea lui Iisus ajunge să facă parte din viața noastră, la fel ca aerul pe care-l respirăm.
   Când Iisus Hristos este cunoscut şi ascultat cu adevărat, atunci se face pace şi în suflet, şi în familie, şi în ţară, şi în lume.
   Omul, abuzând de libertatea pe care a primit-o de la Dumnezeu, a căzut din starea lui cea dintâi şi, din stăpân a devenit rob, rob al instinctelor; toate s-au întunecat înlăuntrul lui, iar odată cu căderea lui s-a tulburat toată creaţia.
   Stresul se creează din grija exagerată. Din grijă şi iar din grijă. Toate relele vin din această exagerată grijă…
   Voi sta la poarta Raiului şi voi aştepta să sosiţi cu toţii acolo!…

   Veşnică să-i fie pomenirea, din neam în neam! Amin!…

   Cu aleasă preţuire
   şi deosebită recunoştinţă,

   Dr. Stelian Gomboş

   Răspunde