Citeşte scrisoarea unei femei lovite de fulger

Rennata este unul dintre puţinii oameni norocoşi care a reuşit să supravieţuiască unei lovituri de fulger, o experienţă absolut groaznică pentru orice fiinţă de pe pământ. După ce s-a refăcut şi şi-a analizat viaţa, aceasta a decis să redacteze o scrisoare în care să povestească întreaga sa experienţă şi modul în care un fulger i-a schimbat total percepţia asupra propriei existenţe.

,,Scriu aceste rânduri bucuroasă că am reuşit să trăiesc până în acest moment. Sincer, nu ştiu ce a fost mai rău, lovitura de fulger sau chinurile iadului ce a urmat. Dar îi mulţumesc bunului Dumnezeu că am reuşit să supravieţuiesc, nu pentru mine cât pentru cei care au nevoie de mine în viaţa lor, familia mea. Pentru mine moartea ar fi fost mai uşoară.

 Mă trag dintr-o familie de vânători. Pentru familia mea este o tradiţie să mergem în păduri pentru a vâna mici animale precum iepurii. Într-o seară de iulie, eram într-o astfel de excursie de vânătoare. Tocmai se oprise ploaia, iar norii lăsaseră soarele să răzbată. Eu și soțul meu eram cocoțați într-o colibă de vânătoare și așteptam, la pândă, să apară un animal. Amândoi aveam capetele scoase prin deschizătura mică de pe fațada colibei de lemn și eram atenți la mișcările din pădure. Am simțit iar câțiva stropi de ploaie, așa că mi-am pus din nou pălăria. E ultimul lucru pe care mi-l amintesc.

Apoi am simțit că sunt într-un rollercoaster. Totul era cu susul în jos, iar fața mă durea îngrozitor. Când am deschis ochii, mi-am dat seama că eram pe podea, iar soțul meu mă zguduia cu disperare să mă trezească. Nimic nu avea sens, așa că am început să urlu. Nu aveam idee ce se întâmplă.Nu-mi simțeam corpul, doar capul.

Soțul meu m-a aruncat pe umăr și mi-a cărat corpul pe scară. A reușit să mă ducă până la marginea pădurii, unde m-a așezat jos și a fugit să ia mașina. Nu aveam puterea să mă ridic, dar am început să-mi simt din nou corpul. Mă întrebam ce-i trece prin cap. Nu voiam să creadă că am murit, așa că mi-am folosit toată puterea să mă ridic în capul oaselor. Doar ca să-i arăt că sunt în viață. Chiar în momentul ăla a început să sune telefonul. Nu aveam idee dacă o să rămân în viață sau nu. Eram îngrozită că amorțeala o să se întindă și la cap. Voiam să-l scutesc pe fiul meu de experiența asta, așa că n-am răspuns. Nici n-aș fi putut oricum.

Eram sigură că voi muri. Lunile de recuperare ce au urmat au fost un adevărat coşmar. Durerile provocate de arusri, faptul că nu mă puteam mişca, puseurile de tensiune şi atacurile de panică, toate deveniseră obiceiuri la ordinea zilei. Ţin minte că, pe patul de spital fiind, mă uitam la televizor. Din coincidență, am dat peste doctorul meu care discuta într-un interviu despre ce mi se întâmplase. Explica în fața camerei că nu ieșisem cu totul din pericol și că aș putea muri și peste câteva zile. Minunat mod de a afla așa ceva.

Cu toate acestea sunt bine, vă scriu aceste rânduri în speranţa că fiecare dintre voi va înţelege că indiferent de greutatea încercării pe care o avem în faţă, atunci când avem pentru cine să trăim, tot efortul merită. În prezent sunt cea mai fericită femeie alături de familia mea.”