Ultimul interviu acordat de Ionuț Popa, antrenorul a murit după o lungă suferință

25.06.2020

Ionuț Popa a murit pe 25 iunie în urma unei grave suferințe. Suporterii UTA au adunat bani pentru a salva viața antrenorului. Ionuț Popa avea 67 de ani, dar a pierdut lupta cu boala și a murit.

Ultimul interviu acordat de Ionuț Popa

Fără discuție, „Mister” e antrenorul arădean cu cele mai bune rezultate din ultimele decenii. Ionuț Popa [în fotografie, component al Vagonului Arad,în a două jumătate a anilor 70, al patrulea din stânga, rândul de sus] a urcat răbdător treptele ce duc pe banca suspinelor, de la Ineu la Zădăreni, de la Strungul la UTA, a fost la Motorul, Telecom, Pecica sau Indagrara. A revenit și a promovat UTA, apoi a trecut la Bihor și Jiul.

Ionut Popa a murit
Ionut Popa a murit

Marea performanță se leagă de Poli Iași, unde a petrecut cinci ani, record mare în România fotbalistică a ultimilor ani, când pe caruselul metaforic al antrenorilor apar locuri libere după fiecare etapă. După o a treia experiență la UTA și alte două la Iași (intercalate de un episod la Mioveni), a decis că e timpul retragerii.

E probabil cel mai charismatic antrenor român, declarațiile sale au determinat adevărate antologii în presa centrală, obișnuită cu „victorie meritată, am avut ocazii mai multe decât ei”.

Dar fotbalul nu lasă pe nimeni să se retragă cu adevărat, chiar dacă ipostaza post-renunțare se vrea discretă. Ionuț Popa e azi consilierul lui Gheorghe Feieș la Național Sebiș, liderul la zi din C5. Dar acum, cu Ionuț Popa despre o postură sigur dragă lui, cea a fotbalistului de odinioară. Cu marcă înregistrată, execuția fantastică a loviturilor libere.

– Domnule Popa, unde ați început fotbalul?

– L-am început la Poli Timișoara, de unde am fost împrumutat la Unirea Sînnicolau Mare. Am făcut armata la Brăila și am ajuns să joc acolo.

– Brăila, orașul lui Fănuș Neagu…

– Orașul în care murise fostul campion al României la box, Nicolae Covaci, înjunghiat pe trecerea de pietoni de un puști de 17 ani. El era polițist. Erau niște cartiere, Brăilița, Chercea, de te lua groaza când treceai prin ele. Era antrenor, Dumnezeu să-l odihnească, Ștefan Onisie fostul fotbalist al CCA-ului. L-am mai prins la Strungul, era un om cum rar găsești. Nu se găsea om să îl poată supăra… Era teribil.

– După Brăila?

A murit Ionuţ Popa. Cel mai charismatic antrenor român a pierdut lupta pentru viaţă
A murit Ionuţ Popa. Cel mai charismatic antrenor român a pierdut lupta pentru viaţă

– M-am reîntors la Sînnicolau, doi ani am fost golgeter și m-au urmărit mai multe echipe, printre care Vagonul, unde am și ajuns. Am avut o problemă mare, o entorsă de genunchi, medicina sportiva nu era dezvoltată pe atunci, doctorii mi-au spus că nu am să mai joc fotbal. Patru luni am stat cu piciorul în ghips, atât de mult m-a afectat că atunci când mi-am dat ghipsul jos, piciorul bolnav era mult mai subțire decât celălalt. Eram considerat terminat, nu m-a mai băgat nimeni în seamă. Cei de la Vagonul mi-au dat dezlegarea, iar bunicul lui Sandu Gaica era președinte la Ineu. Promovaseră în C, aveau nevoie de jucători. M-au văzut, dar le-am spus nu mai pot, mă durea genunchiul. Mi-au spus să mă mai gândesc, că îmi oferă tot ce vreau. În două săptămâni am mers acasă la părinți, dar nu puteam nicicum să joc. După câteva zile, am simţit că parcă-parcă se întâmpla ceva, am început să alerg și am mers la Ineu. Am jucat un meci, repriza a doua am intrat cu o echipă din Ungaria și m-am simțit bine. Am stat şase ani la ei şi cred că am fost golgeter absolut. În fiecare an cred că am înscris cel puțin 30 de goluri!

– Se povestește și acum de cum executați loviturile libere, erau mai bune decât penalty-urile.

– Da, chiar se făcuse un clasament pe temă. Fără falsă modestie, am știut să le execut, le preferam loviturilor de pedeapsă. Dar exersam foarte mult. Apropo, când am mers la Iași, rămâneam cu Andrei Cristea, „Prințul”, și cu portarul Brăneț după antrenament, cam jumătate de oră făceam concurs de lovituri libere. Mă durea piciorul de atâtea șuturi, mă bătea Adrian, era și este executant deosebit, dar mai reușeam câteva bune și eu!

– Cum merge mai departe traseul de fotbalist?

– La Ineu am avut ofertă să merg la Bihor, în Divizia A, la 31 de ani, și la Jiul Petroşani. Nu m-am dus, m-am dus la Aurul Brad.

– Iar mai târziu ați antrenat și Bihorul și Jiul!

– Amândouă au venit atunci după mine, dar am zis că sunt bătrân. Primisem apartament la Ineu, soția era de lângă Ineu, eram mulțumit. La 31 de ani, m-am dus la Brad, un an și jumătate, dar n-am reușit promovarea, era Gloria Bistrița și am pierdut 1-0 în meciul direct. Într-un meci cu Reșița m-am lovit rău la spate, o lună și jumătate am avut pauză prelungită, iar dureri care se reflectă și acum – am probleme la coloană – m-au făcut să mă retrag. Am revenit la Ineu, am mai jucat puțin și am devenit secund, apoi principal. Eram și antrenor și jucător când am jucat cu FC Olt în Cupa României.

– Probabil apogeul fotbalistic al Ineului în anii 80…

– Culmea-culmilor, la Olt juca Gică Mihali, care mi-a devenit secund la Iași, ne-am adus aminte cu plăcere de acel meci. El îmi spunea că Balaci, Donose și Crișan, Dumnezeu să-l ierte, i-au spus „Vezi că e unul mustăcios care are niște șuturi din lovituri libere, se face că dă cu dreptul și dă cu stângul”. Toți s-au ferit să faulteze, deși cineva le-a spus să stea liniștiți, că era doar antrenorul! Amintire plăcută, am fost în primele 16 echipe din România. Am pierdut 2-0, dar erau cinci mii de spectatori în tribună. Ineul avea echipă foarte bună, care acum ar face cu față succes primelor locuri din Divizia B. Erau regretatul Kukla, stoperul Moț, trecut și el în neființă, Uilecan, Varga, jucători cunoscuți, cu experiență. Era Pavel Bulzan, emblema fotbalului ineuan, iar antrenor era profesorul Palcu, plecat și el dintre noi. Formam grup unit. În cei 6 ani, peste 150 de goluri cred că am dat.

– Și la Vagonul ați făcut parte dintr-o generație frumoasă.

– Da și îmi dau seama că am îmbătrânit când vorbesc deja de oameni care au plecat dintre noi. Echipă tânără, iar antrenorii, nea Tomiță Jurcă, Dumnezeu să-l odihnească și pe el, și Petre Schweininger erau pricepuți, Ghiță Macavei era și el din fenomen. În 75-76, eu aveam 21 de ani, Gigi Borugă, 18-19 ani, Ardelean, 20 de ani, Drăuceanu, 22 de ani, Butaru, 22-23, nici ei doi nu mai sunt!, Croitoru și Hamza, 21, Mertesz, și el a plecat, era cel mai în vîrstă. Mai erau experimentați Gyenge și Demian. Juhasz era foarte tânăr, Simon la fel. Dacă era o singură echipă în oraș – UTA era de bază, noi și Strungul eram neglijate – în doi-trei ani puteam ajunge o trupă bună în fotbalul românesc.

– Există o amintire căreia i se poate spune cea mai frumoasă, din cariera de fotbalist?

– Am jucat odată la Brad cu Armătura Zalău în Divizia B. Am câștigat 2-0 și am marcat amândouă golurile din lovituri libere. Ambele au trebuit repetate, una a fost directă, una indirectă, am înscris de fiecare dată, și la repetare! Până acum doi-trei ani jucam tenis cu piciorul cu fotbaliști foarte cunoscuți, nu m-au bătut niciodată. Lovirea mingii e tabu, dacă știi cu capul și piciorul, nu mai ai probleme. Cum am spus, exersam foarte mult. Aș vrea să mai fie jucători așa. Când văd acum că se acordă lovitură liberă de la 18-20 de metri, nici nu mă gândesc că n-ar da cineva în poartă. Dar asta e.

Radu Romanescu

* Interviu publicat în săptămânalul Sport Cafe, nr. 3 / 2013